Ce legătură au Școala de Valori și educația nonformală cu zacusca? te întrebi, poate. Casi Țârlea a testat rețete variate la Excepționalii și GROW, explorând ingredientele dezvoltării personale alături de mentori și colegi de senzație. Acum ne povestește pe-ndelete despre cum a devenit gospodină pricepută cu Zacusca de Artă, proiectul de step-up organizat în Mureș împreună cu alți tineri dibaci la copt idei creative. 


Nu mă consider gospodină deloc. Adică eu așa știu, că până nu ai împachetat o sarma sau nu ai pus murături și zacuscă, nu te poți numi gospodină. Și pentru că mi-a fost rușine cu statusul meu, am decis că trebuie cumva să schimb realitatea asta dezamăgitoare de ne-gospodină. Așa că am inventat, împreună cu niște prieteni aflați în aceeași situație, propria noastră rețetă, unică și nemaivazută de zacuscă. Am numit-o Zacusca de Artă, pentru că nu semăna cu nimic din nicio carte de bucate existentă.

Însă până să ajungem la năstrușnica idee a creării acestui preparat cu totul special, a trebuit să petrec(em) câțiva ani în grea ucenicie, pregătindu-ne intens pentru tot ceea ce avea să urmeze…

Dar pentru a explica mai bine procesele tehnologice din bucătărie, cred că e foarte important ca cel puțin unul din bucătari să se prezinte.

De la ne-gospodină la GROWzavă

Ucenicia mea a început odată cu intrarea la liceu, când am conştientizat acut faptul că nu mă cunosc îndeajuns de bine. Nici nu prea aveam cum, la doar 15 ani. Dar începeam să fiu preocupată de ce mă defineşte, ce-mi place, de aflarea talentelor, aptitudinilor dar şi ale limitelor mele. La fel ca orice adolescent abia intrat pe porţile liceului. Ce cred că a fost diferit la mine e faptul că aveam o curiozitate aproape obraznică, combinată cu o energie nestăpânită şi multe multe aşteptări. Mai ales de la mine însămi. Toate acestea, adunate cu nenumăratele insecurităţi, frământări şi gânduri devoratoare de energie ale sensibilităţii exagerate pe care am avut-o întotdeauna, au dat naștere unui plan bine ticluit. Acest plan trebuia să mă transforme într-un Mario neînfricat, mâncător de bănuţi aurii şi bonusuri, care-şi urmează neabătut drumul cu scopul de a deveni într-un final glorios un SuperMario uriaş.

Acestea  au fost  inițial motivele pentru care m-am înscris la GROW.

În acest context, am găsit explicaţia revelatoare pentru ceea ce căutam eu de fapt: dezvoltare personală şi educaţie nonformală, iar asta deja a fost de-ajuns pentru a mă entuziasma instant. Astfel că am mers cu paşi săltaţi, strengărești şi inima-n gât spre prima sesiune, unde din start am şi fost surprinzator şi pe neaşteptate lovită de “momentul aha”, despre care tot atunci am aflat. Apoi au venit altele precum  “zona de confort”, “teambuilding”, “soft skills”, organizaţii şi alte cuvinte cheie,  care mi-au clădit apoi, cărămidă cu cărămidă, toată viziunea asupra dezvoltării mele viitoare. Şi care urmau să-mi călăuzească pașii în mod constant şi plăcut în următorii patru ani. Cel puţin.

În paralel cu participarea mea la acest proiect foarte bine închegat în comunitatea mureșeană, m-am mai înscris ca voluntar şi la organizația Salvați Copiii!. Și tot prin intermediul aceastei rețele complexe și fascinante de suflete noi cu care m-a adus viața împreună, am ajuns și la un interviu pentru a face parte dintr-unul din cluburile Interact din Tg. Mureș. Ceea ce n-am spus niciodată este că încă dinainte să ajung la interviu, la biroul celor care mă studiau atent ca potențial viitor membru, îmi simțeam cămașa lipită de mine, părul electrizat și oja sărită de pe unghii de la frecatul compulsiv al mâinilor emoționate. Şi faptul că am păstrat imaginea asta înainte de fiecare eveniment, proiect sau acțiune întreprinsă ulterior. A rămas ca o ştampilă, o parafă, o carte de vizită personală.

Dintre nenumăratele lucruri valoroase pe care le-am vârât în gentuța mea de voiaj pe parcurs, cel mai important a fost networking-ul, însemnând o reţea de persoane care au un rol important în acţiuni şi decizii viitoare datorită plus-cunoaşterii pe care o au într-un anumit domeniu. Acest aspect, foarte important dar de foarte multe ori neglijat, m-a făcut să intru și eu în hora celor care se lasă inspirați, a celor care vor să se schimbe pe ei inșiși și vor să-i ajute și pe alții, la rândul lor, să se schimbe în bine. Cu ajutorul acestor oameni am învățat să păstrez visele şi prieteniile vii.

Networking-ul a funcţionat în viaţa mea precum tabla unui joc de societate cu pioni. Aveam noroc la zaruri, nimeream căsuţele cu multe puncte şi avansam progresiv, pas cu pas. Ajunsesem dependentă, însetată de nou, de spontan, de rezultat. Devenisem oarecum un “vânător de oportunităţi” şi îmi croiam drum rapid spre o simbolică Mecca a mea, uitând însă că frumuseţea călătoriei şi bucuria ajungerii la destinaţie stă tocmai în stabilirea minuțioasă a traseului,  alegerea chibzuită a popasurilor şi admirarea frumuseții peisajelor de pe traseu. Mi-am dat seama că alergând pierd jumătate din plăcerea de a merge și că această încredibilă călătorie este ea însăși o recompensă în sine. Așa că am început să nu mă mai grăbesc să ajung la destinație, nici pe tabla de joc, nici la Mecca mea.

Am început să mă bucur de drumul meu, de călătoria mea, lăsând  lucrurile să se întâmple în ritmul lor. Şi atât.

Apoi, de dragul de a învăţa, de a-mi oferi mie însămi o educaţie pe care nu o primesc la şcoală, una în conformitate cu noul mod de gândire pe care l-am dezvoltat, am început să pendulez între activităţi şi proiecte, să jonglez cu propriul meu program, să fug de la o şedinţă la alta. Astfel adăugam la lista mea noi și noi experiențe: mandat la Consiliul Școlar al Elevilor, AIESEC (unde am activat 2 ani și mi s-a părut că am trăit 5), voluntariate la diferite evenimente, festivaluri și diverse proiecte (The Color Run, Blaj aLive, Jazz in the Park, Electric Castle, Erasmus+ și câte și mai câte), activități și inițiative în scopul educației nonformale. Și GROW. Și am tot crescut.

Citește partea a doua a articolului.