Citește partea întâi

Citește partea a doua

Ne-a fost relativ simplu să găsim doritori care să învârtă la zacusca noastră și care să aducă aroma inedită pe care o căutam și la fel a fost și în cazul maeștrilor de artă, care tot în jurul cercurilor noastre se învârteau. Și când revăd evenimentele organizatorice în ansamblu, pare că a fost simplu pentru noi, ca și echipă. Însă dacă mă gândesc cum a fost pentru mine, ca și experiență individuală, îmi dau seama cât stres am suportat. Eram obișnuită deja, dar suportam și stresul examenului de bacalaureat în prealabil, și al responsabilităților din ultimul an de liceu. Și jonglam deja periculos cu programul și orele de somn cum nu jonglasem nici cu sutele de ședințe din trecut. Aveam în permanență o duzină de emoții puternice în mine, diferite toate și care se manifestau în același timp. O învălmășeală. Ca o altă zacuscă. Una interioară.

Aveam multe de rezolvat și trebuia să ne împărțim sarcinile cu discernământ și precauție. Și ritualul meu cu sudoarea care-mi lipea cămașa de piele și frecatul compulsiv al mâinilor (bine că de data asta aveam bine făcută manichiura) s-a repetat timp de o lună, cât ne-a luat să organizăm totul. Lucrurile se amplificau când îmi vedeam deadline-urile pe post-it-uri în colțurile agendei, scrise lângă temele de făcut, pe care orice fată conștiincioasă le duce rezolvate la meditații sau la școală. Chiar dacă asta înseamnă și mai multe nopți albe.

Mă ocupam de partea de branding și social media a proiectului, iar satisfacția pe care o aveam după ce îmi vedeam munca materializată compensa oarecum ce simțeam când auzeam ticăiala ceasului și mă uitam la lista meato do”. Am avut noroc cu niște coechipieri creativi, cu care, dincolo de dezbaterile uzuale pe care le aveam (de exemplu, dacă zacusca să fie şi cu fasole sau nu), au căpătat rolul de prieteni dragi, suporteri și psihologi. Și probabil Zacusca nu ar fi ieșit atât de gustoasă dacă nu ne aveam noi pe noi aproape. Să ne sfădim când nu avem șorțul bine legat sau să ne felicităm când facem rost de o oală de calitate.

Între timp, cu vreo săptămână înainte de eveniment, printr-un ciudat joc al sorții, ne-a ieșit în cale taman când aveam mai mare nevoie de el, responsabilul cu șorțurile (prezentatorul), care a mediat tot ce s-a întâmplat și ne-a ajutat să stabilim ordinea lucrurilor. Să fie totul curat.

Astfel, mai rămânea doar ca aroma fină a superzacuscăi noastre să atragă și public înfometat. Trecusem deja peste multe momente tensionate ale vieții mele din acel prezent, momente care, zic eu, au dat mai multa valoare și semnificație procesului meu de învățare și urma să ne orientăm doar după ochi și miros. Cum se face la gătit în faza finală.

Zacusca e servită!

Sosise ziua cea mare, în care trebuia să  dezvăluim lumii noul nostru produs, acea rețetă inedită pentru care au muncit atâția oameni entuziaști. Am mers cu plase pline și lăzi cu minunății, energie tinerească în ochi și câteva temeri în buzunar. Și multe dorințe îndesate printre capace și borcane, așteptări despre consistență, gust, aromă și despre apetitul degustătorilor.

https://www.facebook.com/zacuscadearta/videos/1315572735224969/

Şi a fost cum nu ne-am așteptat. Adică mult mai bine. Am văzut o înghesuială încântătoare și surprinzător de relaxantă, zâmbete și felicitări, oameni mulțumiți și impresionați. Îmi făceam drum aiurea și-mi dădeam de lucru pentru că aveam o energie de necontrolat, entuziasm și emoție.

Totul mergea cum a fost plănuit și mergea așa de bine că am și rămas fără pâine (în cazul acesta, mă refer la locuri). Concursuri și expoziții, forfotă, băuturici și savoare. Mă plimbam îmbătată de aromă și mă gândeam că a meritat frământarea mea. Că mi-am încununat cu succes experiența extracurriculară din liceu și că o să-mi fac și eu o felie la sfârșit, să sărbătoresc.

Și abia când totul s-a sfârșit, după ce învârtitorii de seamă au fost premiaţi, cortina a căzut și publicul degustător a plecat spre casă zâmbind și cu „burta plină”, am știut că nopțile despre care am tot vorbit (alea nedormite) și energiile consumate n-au fost zadarnice. În lacrimile care sclipeau în colțurile ochilor colegilor mei se putea citi că am făcut o treabă bună.

Nici n-am avut răbdare să ajung acasă ca să disec tot ce-am trăit, am făcut-o de pe drum. Și am refăcut calculele și am retrasat linia de final, de rezultat. Mergeam cu jumătate de zâmbet, lacrimă-n ochiul drept și nu aveam burta plină, ci inima. De mândrie și recunoștință. Mă gândeam că intensitatea sentimentelor mele este dată de faptul că am învățat să apreciez momentele, oamenii și munca. Și prietenii. Mai ales pe ei. Și că mă simt împlinită și mi-a crescut pofta de oportunități și nou și ce povesteam mai devreme.

Pentru că încă n-am ajuns un SuperMario, continui să mănânc bănuți aurii. Mi-am pus ecusonul de voluntar la încă două festivaluri și continui drumul și povestea. Mai caut între timp și bonusurile.  Ajută, chiar dacă nu mă grăbesc.