Astăzi vă spun o poveste. O poveste despre oameni reali, în carne și oase.

Oameni care se ridică cu bucurie din pat dimineața să facă Yoga la birou cu Luciana sau care în alte zile se trezesc cu greu. Oameni care în unele seri ajung obosiți acasă, iar în altele merg împreună la dans în oraș.

Oameni care au visuri, dezamăgiri, care fac alegeri hotărâte, pe altele le iau impulsiv, sub influența entuziasmului, pe altele le supra-analizează de frică sau dintr-un obicei. 

Oamenii care acționează și apoi se răzgândesc sau care, dimpotrivă, se duc pe ideea lor până la capăt, ca acolo, la capăt, să realizeze că ar fi fost înțelept să o ia pe alt drum. Dar se bucură că acum știu, au învățat. Bine, asta dacă sunt norocoși (să zicem norocoși în loc de conștienți de sine) și își învață lecția din prima.

Oameni la care viața profesională și viața personală se intersectează într-un mod subtil, pentru că atunci când și-au ales job-ul au făcut-o după cum i-a îndrumat inima. Indiscutabil.

Oameni care merg cu strategii, planuri de comunicare, propuneri de vânzări la întâlniri cu colegii lor sau prietenii organizației, dar pe al căror zâmbet cel mai zâmbet îl vezi când explică unui voluntar adolescent cum se construiește o prezentare către un partener sau ce înseamnă să fii un bun manager de proiect.

Mhm, nu, să zic adevărul gol-goluț înseamnă să vă zic că cel mai zâmbet apare când oamenii reali îi văd pe adolescenții cu care se înconjoară, voluntari sau participanți din proiecte, punând în practică ce au învățat alături de ei. Sau când în camera de lângă aud Chopin, cântat la pianină de un participant.

Vezi acolo o emoție care le mișcă mușchii feței, buzele se arcuiesc, ochii le fac riduri în jur de la o combinație între bucurie, iubire față de om, iubire față de job-ul pe care îl au, recunoștință pentru oportunitate și recunoștință față de ei înșiși, că au ales bine să fie unde sunt. Sunt mândri de ei și de oamenii lor care cresc.

Dacă se ceartă vreodată?

Da, se ceartă… atunci când au curajul să spună ceea ce îi deranjează. Dar dățile acelea se termină, în cele mai multe rânduri, cu declarații sincere de aprecieri. Când ajung să înțeleagă și să accepte. Alteori, însă, oamenii reali pun mândria înainte și… tac. Tac, tac, tac. Tic tac, tic tac, tic tac.

Și timpul trece și așteptările de la ceilalți cresc și cresc și se transformă în supărări și dezamăgiri. Din ăstea din urmă este mai greu să ieși, dar oamenii reali sunt deștepți și conștientizează că ei sunt în ceața supărării și a dezamăgirii, ei au vălul pe față care îi împiedică să gestioneze lucrurile cu luciditate. Așa că, uneori cu stângăcie, alteori foarte matur și ferm, zic Îmi pare rău. Iartă-mă!. Asta nu înseamnă că sunt mereu de acord cu părerea celuilalt, ci că, mai degrabă, i-o acceptă. Și-l acceptă și pe el, celălalt om real.

Foto: Ionut Rusu

Continuarea, în curând 😉