Exceptionalii si AMC fest
Primul meu sentiment când vine vorba de Excepționalii și, implicit, de AMC fest, proiectul de impact implementat în comunitatea vrânceană, este confuzie – dar una de care îmi amintesc cu tot dragul. Pentru că venisem dintr-un alt proiect, eu și Cristina, cu care aplicasem în aceeași seară, în același loc și care obișnuiește să-mi spună ”Marian, noi doi împotriva lumii”, eram extrem de obosiți și, pe lângă asta, trebuia să decidem cărui proiect ne alăturăm.
Se spune că nu e cel mai recomandat să lucrezi cu prietenii, dar eu am luat cea mai bună decizie când mi-am pus încrederea în mâinile Cristinei, care, pe lângă că avea o idee de proiect de care nu voia să renunțe nici dacă l-ar fi făcut singură, avea și un foc interior care trimitea la plimbare toată oboseala cumulată cu câteva zile înainte, adică, pe scurt, avea rețeta perfectă pentru un lider.
Timp de 2 luni, din prima seară când AMC fest a ieșit la suprafață, până la ultima, când ne pregăteam de proiectul propriu-zis, am trecut prin cele mai intense momente de până atunci. După ședințe de câte 5 ore între mine, Cristina și Anca, care ni s-a alăturat mai târziu, după migrene și etape de frustrare, finisasem câteva concluzii din versiunea beta a produsului final.
Pe scurt, voiam să aducem într-un liceu pe oamenii autentici care ne-au inspirat pe noi, să organizăm workshop-uri și, mai apoi, să consolidăm o caravană video. Suna cool, aveam și o poveste, dar nici prin gând nu ne trecea câte alte obstacole o să mai întâmpinăm. Existau multe planuri pe hârtie (pe majoritatea le-am și pus în aplicare), după ce am luat cea mai mare sponsorizare de până atunci – fusesem la o ”întâlnire de business” cu o asociație care avea ceva bănuți și li s-a părut că proiectul nostru merită atenția lor. Momentele alea de fericire mi-au arătat că oricât de mare ar fi vreo notă la școală, nu poate să-mi ofere atâta satisfacție și încredere ca munca pe care o depusesem atunci.
Avem povești de spus despre AMC fest cât pentru alte 2 articole, dar am să scot cea mai importantă lecție pe care am învățat-o acolo. Pentru că ne dedicasem extrem de mult acelui proiect, din toate punctele de vedere, estimam un public de cel puțin 150-200 de persoane. Dar șocul cel mai mare nu a fost faptul că am avut în jur de 100 de participați și nici că ne-a renunțat un speaker exact în dimineața aceea, șocul meu, al omului cu numerele, a fost că m-am simțit incredibil când am văzut că publicul transmitea o atmosferă pe care n-au transmis-o cei 300 de oameni din cinema. Un mix de sentimente a dat peste mine și m-a făcut să pun ediției din Focșani eticheta #ceadesuflet.
De la Exceptionalii la GROW
Colac peste pupăză, cum s-ar spune, în ziua proiectului, de 1 aprilie, aveam dublă presiune pe umerii mei. Pe lângă obișnuitul stres ca totul să iasă conform planului, era prima zi în care se deschideau aplicațiile, pentru prima dată în Focșani, a proiectului GROW. Avusesem pentru o lungă perioadă de timp o frustrare, una care ardea în mine ori de câte ori orașul meu nu era pe lista celor în care se întâmplă lucruri, la fel cum se întâmpla și cazul acestui proiect. N-aveam nicio idee cum aș putea să aduc proiectul în Focșani, dar mi-am propus că o să se întâmple oricum.
Frustrarea a trecut, iar întâmplarea a făcut ca la sfârșitul conferinței Excepționalii, o tipă simpatică, Cristina Cojocaru pe numele ei, să invite, pe cine își dorește, să facă parte din echipa GROW. Atât mi-a trebuit. N-a contat că aveam de pregătit AMC fest și nici faptul că începea un semestru nou. Când îți pui un obiectiv, trebuie atins.
Unele orașe unde se desfășura GROW câștigau în 2 zile 30 de aplicanți, iar eu nu aveam nici măcar echipă, darămite participanți. N-are rost să mint acum și să spun că aveam totul sub control, eram un mic haos, dar cel puțin eram un haos cu experiență și cu ambiție cât cuprinde.
Mi-am dorit atât de mult ca orașul Focșani să fie aliniat cu orașele în care se întâmplă ceva, să fim auziți și să știe lumea de noi, încât n-aveam cum să dau greș.
În timp ce echipa națională avea emoții pentru cum va decurge GROW în Focșani, eu făceam headhunting printre voluntarii mei. Avem de strâns 100 de participanți, iar după prima săptămână aveam în baza de date un singur om. Le-am transmis colegilor mei de echipă ceea ce îmi citise mama cu câteva zile înainte dintr-o carte: ”Nu-mi doresc să atingem targetul, vreau să facem cu un punct în plus”. Unii erau speriați, alții entuziasmați, dar eu credeam în ei, pentru că aveam certitudinea că mi-am ales cea mai bună echipă. Chiar dacă după prima săptămână orașul nostru avea doar un singur participant, cine râde la urmă, râde mai bine – peste toată munca, eșecurile și ședințele lungi cât zilele de post, la finalul proiectului, Focșani, unul dintre orașele noi, a înregistrat 101 participanți. Ăsta da motiv bun de râs, nu-i așa?
M-am aruncat într-o aventură despre care puține lucruri știam, dar fără nicio îndoială, ceea ce m-a ajutat să duc la bun sfârșit acest proiect, a fost datorită echipei mele de omuleți energici care și astăzi, după toate apelurile la care n-am răspuns și după toate task-urile interminabile pe care le-au avut, încă mai vor să fie parte din echipă și pentru ediția următoare.
Aș vrea să închei cu o întrebare cu care am plecat din unul dintre proiectele Școala de Valori în care am fost implicat, întrebarea asta mi-o pun de fiecare dată când simt că vreau un răspuns nou de la mine: ”Când ești tu cel mai tu?”
Astăzi cred despre mine că sunt cel mai eu atunci când nu am timp să-mi verific mesajele de pe telefon și se supără prietenii pe mine, când am cearcăne și sunt pe zi ce trece din ce în ce mai zombi, când sunt stresat că nu sunt productiv, când râd până nu mă mai pot abține, când călătoresc în mijlocul săptămânii, chiar dacă am școală, și, de cele mai multe ori, când mă înscriu în proiecte fără să mă gândesc prea mult dacă am sau nu timp, pentru că, să fim serioși, oportunitățile nu bat de două ori la ușă.
Dar asta cred acum. Mâine, săptămâna viitoare, rămâne de văzut 🙂
About The Author: Sdv-designer
More posts by sdv-designer