Auzim zilnic persoane care se plâng că nimic nu merge, găsind în orice lipsă un motiv de lamentare. Însă sunt și oameni care nu se limitează să-și strige nemulțumirile, ci caută soluții pentru a mișca lucrurile în direcția cea bună. Un astfel de om este Marian Ignat, un adolescent implicat, datorită căruia am reușit să punem orașul Focșani pe harta proiectelor Școala de Valori.
După ce a participat la proiectul Excepționalii, Marian a organizat AMC fest în Focșani alături de Cristina Popa și Anca Zugravu, iar apoi a coordonat GROW Summer 2017 în același oraș, dând dovadă de multă dorință de dezvoltare și un entuziasm molipsitor. Te invităm să-i citești povestea!
Râd.
Râd, când mă gândesc cât de ilară este situația în care mă aflu – aștept încă de când eram un puști de gimnaziu ca numele meu să apară în titlul unui articol, dar azi, când mă aflu în fața faptului împlinit, am emoții și nu știu cum ar trebui să spun ceea ce mi s-a cerut să spun, ”povestea mea”.
Debutul meu pe tărâmul proiectelor și al activităților non-formale este caracterizat printr-un mare, mare eșec, care, surprinzător, nu m-a împiedicat nicidecum. Aveam 13 ani când mi-am depus candidatura pentru Consiliul Școlar al Elevilor Junior și eram aproape convins că voi câștiga, pentru că aveam un singur contracandidat, iar șansele erau destul de mari. Partea rea nu a fost că am pierdut, nici că se întâmplase la o diferență majoră de voturi, ci că am pierdut și anul următor, la o diferență mică, dar importantă.
Mi-aș dori ca toată viața mea să am ușurința pe care am avut-o atunci de a trece peste lucrurile negative și a face ceea ce-mi doresc cu adevărat, când indiferent că aveam funcție sau nu, îmi petreceam ore întregi stând la școală lucrând pentru un proiect și murind literalmente de foame, pentru că măcar ceva era hrănit în toată treaba asta – pasiunea mea, care avea mai apoi să mă aducă mai departe decât mă așteptam.
Râd în continuare, pentru că-mi dau seama că datorită eșecului meu de atunci (da, folosesc cum trebuie acest cuvânt), am reușit să aflu lucruri despre mine și, cel mai important, despre oamenii din jurul meu. Am aflat că dacă aș fi rămas în liceul unde am făcut și gimnaziul, poate n-aș fi reușit niciodată în ceea ce-mi doream atât de mult – să-mi reprezint colegii, să fac parte din ceva și să pun în aplicare idei noi, lucruri pe care le-am făcut imediat ce am intrat la liceu, în clasa a 9-a. În noul liceu nu mă știa nimeni, însă, fără să mă gândesc o clipă, am candidat pentru a treia oară, nu pentru că m-am gândit că ar fi fost cu noroc, ci pentru că aveam încredere în ideile și pasiunea mea, puncte cheie care mi-au adus un glorios succes.
Dar odată cu acest ”succes” și cu bucuria de a fi implicat în cât mai multe proiecte, vin și responsabilitățile, deadline-urile și, mai important decât toate acestea la un loc, vine momentul când te întrebi ”Eu ce vreau”?. De fapt, pe lângă sentimentul plăcut de a ajuta undeva, faptul că îți faci prieteni faini din toate colțurile țării, partea cea mai interesantă atunci când te arunci în valul ăsta nesfârșit de experiențe, este că te face să te întrebi lucruri, să realizezi aspecte importante despre tine și te obligă în cele mai nepotrivite (aparent) momente, să iei decizii importante.
Asta se întâmpla cu mine: iubeam să fiu omniprezent, să alerg dintr-un colț în altul al orașului și să fiu voluntarul vesel. Odată cu timpul, însă, înăuntrul meu a crescut o dorință, iar pe umerii mei o mare responsabilitate – să fac un pas înainte.
Foto: Gicu Boboc – www.facebook.com/gicuboboc
Vedeam (și din păcate văd în continuare) oameni care se plâng de lipsuri, de conducere, de aproape orice există pe planeta și țara asta, dar fără să realizeze că lucrurile n-o să se miște în niciun fel, atât timp cât nu vii cu o soluție în sensul acesta. Tind să cred că am avut întotdeauna o legătură specială cu universul, pentru că atunci când mă gândeam cel mai intens la o problemă, hop și oportunitatea!
Asta s-a întâmplat anul trecut, când aveam o repulsie pentru viața cinematografică a orașului meu: nimeni nu mergea la filme, decât dacă erau la mall, iar cinema-ul era folosit pentru evenimente care nu-și aveau locul acolo, din punctul meu de vedere (de la baluri, până la dansuri populare).
Într-o zi, însă, am văzut call-ul pentru ambasadori ai festivalului de filme făcute de adolescenți și m-am înscris, ferm convins că undeva, într-un colț al acelui afiș, va fi scris și numele meu. Acela a fost primul moment când am lucrat independent pentru o cauză în care credeam: misiunea mea era să organizez o retrospectivă a festivalului în orașul meu și să încurajez tinerii să facă filme, moment în care mi-am propus să aduc cât de mulți oameni este posibil în acea sală.
Foto: GHIBI www.facebook.com/kushmaren
N-am făcut prea multă campanie în școli, am lipit niște afișe și timp de 10 zile am înnebunit internetul cu evenimentul meu. Sala a fost plină, de la cei mai fițoși liceeni, până la prietenii mei dragi care erau acolo pentru mine și în momentul în care am luat microfonul în mână, am zâmbit, am stat câteva secunde, am zâmbit iar și mi-am dat seama câtă putere se află în mâinile noastre, a voluntarilor veseli, a celor care vor să fie ”beyond the ordinary”. Nu știu clar nici acum dacă oamenii au făcut și înscris filme în competiție, dacă au aflat că există un festival făcut de adolescenți, dar știu clar că s-au (super) distrat și, cum îmi propusesem, a fost o sală plină ochi cu adolescenți care au văzut filme în cinema-ul orașului.
Dar de la a organiza un eveniment la cinema, până la a coordona două proiecte naționale, e cale lungă și plină de peripeții. Spun peripeții, pentru că în momentul în care am ajuns la Excepționalii, avusesem câteva ore bune de tremurat în tren și somn în cele mai incomode poziții posibile, dar asta nu ne-a afectat zâmbetul și dorința noastră de a afla cu ce se mănâncă acest proiect ”excepțional”.
About The Author: Sdv-designer
More posts by sdv-designer